Alzheimer este o boală neurologică degenerativă, care afectează peste 300.000 de persoane înRomânia, potrivit prof. dr. Cătălina Tudose, Președintele Societății Române de Alzheimer. Cauzele bolii rămân în continuare necunoscute iar incidența acesteia este în creștere.

Încă din faza incipientă a bolii, vârstnicii prezintă dificultăți de exprimare, își pierd fluența în vorbire: găsesc greu cuvintele care descriu situații sau obiecte comune, folosesc cuvinte în contextul greșit sau uită numele celor apropiați.

Limbajul verbal necesită o serie de aptitudini cognitive care se pierd progresiv odată cu declanșarea bolii. Astfel, în  faza de început scăpările sunt subtile însă, în timp, dialogul devine tot mai greoi, mai distorsionat.

Impactul bolii asupra abilităților de comunicare determină probleme majore de relaționare între vârstnici și cei apropiați. Faptul că părintele nu își amintește numele copiilor sau al nepoților este frustrant pentru aceștia iar frustrarea îi face să insiste cu întrebări la care părintele nu are cum să răspundă – Care este numele meu?, Unde locuim?, Câți nepoți ai?

Vârstnicul caută în memorie răspunsul la toate aceste întrebări și neputința îi crează o stare de nervozitate, de agitație care blochează comunicarea și poate chiar să inducă copilului adult senzația că prezența lui nu ajută și nu contează din moment ce părintele nu îl recunoaște.

Pentru a evita astfel de rupturi este important să avem o strategie pentru comunicarea cu părintele nostru.

În loc să începem conversația cu Bună mamă, îți amintești de mine? Care este numele meu? putem să venim în ajutorul ei: Bună mamă, sunt Maria, fiica ta. Ți-am adus câteva poze de la ultima aniversare la care am partcipat împreună.

Apoi, pe parcursul discuției, cu siguranță vor apărea afirmații deplasate, care nu au nimic în comun cu realitatea. Trebuie să gătesc pentru tatăl tău, va fi flămând când se întoarce de la muncă! atunci când soțul ei este decedat de multă vreme. Tendința naturală pe care noi o avem este să îi corectăm, să le spunem că greșesc, să îi facem să își amintească și uităm la rândul nostru că ei trăiesc o altfel de realitate, la fel de vie cu a noastră și care se schimbă uneori în cursul aceluiași dialog.

Nu ajută să îi contrazicem. Nu vom obține decât o reacție defensivă și uneori chiar nervoasă.

Dacă în schimb suntem pregătiți pentru astfel de afirmații, le tratăm cu calm și ne concentrăm pe alte elemente ale discuției, dialogul va continua într-o notă pozitivă. Și ce ți-ai propus să gătești mamă? Aaa, dar e o idee minunată, și mie îmi place să gătesc asta!

Comunicarea verbală poate fi înlocuită sau completată cu mare succes de cea nonverbală: un zâmbet, expresia feței, o mângâiere sau repetarea unor gesturi familiare. Toate acestea mențin vie senzația de intimitate, de apropiere care definește relația de familie.

Sentimentul de conectare dintre copii și părinți trebuie să fie veșnic, indiferent de vârstă sau de boală. Atunci când cuvintele nu mai pot să valideze această apropiere, rămâne să uzăm de simțuri: atingerea, mirosul, gustul.

Mirosul familiar al unei flori, al cafelei sau gustul unei prăjituri vor determina starea de bine și reacțiile pozitive pe care ni le dorim atunci când suntem în preajma părintelui diagnosticat cu Alzheimer.